spot_img
marți, iulie 5, 2022
spot_img

Un scriitor internat cu COVID își povestește experiența la Spitalul CF Timișoara

Scriitorul timișean Ciprian Ionuț Baciu a stat internat la Spitalul CF Timișoara 11 zile, după alte opt zile de tratat boala acasă. El își povestește experiența din spital într-o postare pe pagina sa de Facebook.

sursa foto: FB Ciprian Ionuț Baciu

Cum este să fii internat într-un salon și să îți dorești să nu mai vină alt coleg de teamă că încă un aparat de ventilație nu te va lăsa să dormi din cauza zgomotului făcut? Cum este să fii sfătuit de doctor să dormi noaptea pentru a-ți proteja sistemul imunitar în zumzăitul aparatelor de oxigen și a gemetelor celor grav bolnavi. Scriitorul timișean Ciprian Ionuț Baciu își descrie experiența avută la Spitalul CF Timișoara, despre care are cuvinte de laudă. Redăm postare sa, publicată zilele trecute pe pagina sa de Facebook.

Nu doresc să comentez carantinarea Timișoarei de pe-o zi pe alta, cred că suntem cu toții supărați și sătui de faptul că, la un an de la sacrificii și privațiuni de tot felul, suntem încă mai rău ca la începutul acestei nebunii. O să împărtășesc, totuși, cu voi un fragment din experiența de 11 zile într-un spital Covid, după încă 8 zile de luptat cu boala acasă.

                   Eram pe ambulanță deja de 4 ore, pe oxigen, cu saturația în zona de avarie și mă plimbau între spitale și se certau medicii între ei și iar vedeam, pui de curcă leșinat, cum se deschide ușa ambulanței, cum încă o echipă îmbrăcată ca la NASA discută aprins, medicii îmi iau febra, îmi iau saturația, și nu știu ce să facă cu mine, să mă interneze sau nu, iar eu le spuneam de fiecare dată că acasă nu mă mai întorc, pot la fel de bine să mă arunce ca pe un câine în stradă și aproape plângeam, rugându-i să găsească un loc și pentru mine, oriunde ar fi fost acesta. Ajuns, în cele din urmă, în spital, am avut marele noroc, la momentul acela de final de ianuarie (am înțeles că acum spitalele sunt pline, oricum) să dau peste o secție cu grad rezonabil de ocupare.

                    Într-un salon cu 3 paturi am fost doi tovarăși de suferință și am avut șansa să rămânem doar noi doi până la externare. Și acum o să vă spun de ce este esențial să rămână un grad de ocupare cât de cât rezonabil în spitalele Covid: când ajungi acolo, ești praf din punct de vedere psihic, vii după zile de luptă la cuțite cu virusul, cu febra, cu tusea, cu tot soiul de simptome, te simți de parcă ar fi trecut un marfar peste tine, pentru că boala îți stoarce și ultima picătură de vlagă din organism, chiar și în forme moderate, cum am făcut eu. Imediat ești pus pe un concentrator de oxigen, care este destul de zgomotos, generează căldură, și trebuie să îl ții pornit nonstop, cu mască de respirat pe gură. Ți se spune că trebuie să dormi bine noaptea, este deosebit de important, însă pentru mine a fost extrem de dificil să dorm în zumzăitul a două aparate, pe fondul anxietății. Nu vreau să știu ce ar fi însemnat încă un coleg, cu un al treilea concentrator de oxigen în forjă. De asemenea, am avut un companion liniștit, care nu sforăia sau tușea; în ziua a 7-a de spital au internat în salonul alăturat un domn care tușea de rupea pereții. Alții au febră mare, sau se simt rău din punct de vedere digestiv, sau suspină și se plâng fără oprire de starea lor. Iar ție ți se repetă că trebuie să te liniștești, să domini anxietatea, să te aduni și să dormi noaptea, pentru că anticorpii sunt esențiali în vindecare, iar aceștia sunt generați de organism mai ales în timpul somnului. Am scris, dragii mei, cât de condensat am putut.

                 Sintetizând, lupta cu boala se câștigă în mare parte mental, pentru că toate medicamentele din lume nu pot lua locul anticorpilor generați natural de organism, însă pentru ca trupul nostru să învețe să lupte cu un inamic despre care nu avea nicio idee în prealabil, are nevoie de liniște, de odihnă, de o stare de bine. Niciunul din aceste lucruri nu se pot întâmpla într-un spital (supra)aglomerat; recunosc, am fost egoist și în fiecare din zilele rămase în spital îmi puneam o dorință secretă, să nu apară un alt treilea coleg de cameră. Și totuși, acel al treilea puteam fi eu, puiul de curcă de pe ambulanță care implora să fie, oricum și în orice condiții, internat, pentru că pur și simplu știam că rămăsesem fără opțiuni. Eu am avut noroc, s-a găsit un pat, și nu oricum, ci într-un spital (Clinica CFR) cu condiții excelente pentru îngrijire și vindecare și un personal medical pentru care toate binecuvântările Providenței ar însemna prea puțin.

                Însă îmi este groază de clipa în care semeni de-ai mei, cu planuri, dorințe, aspirații, vise ca ale mele și atâta viață de trăit înainte, ar putea ajunge la momentul în care să nu se mai găsească acel pat de spital care înseamnă diferența între viață și moarte. De asta am decis să scriu acest text, deși îmi vine extrem de greu momentan să aștern pe hârtie orice gând care să mă poarte, fie și numai mental, înapoi pe front, în zona aceea de război pandemic în care lupți, pur și simplu, alături de personalul medical, pentru viața ta. Sănătate și numai gânduri bune, solidari și uniți vom trece și peste calvarul ăsta!”. (D.C.)

Ultimele Articole